În filmele de desene animate cu Tom și Jerry, am ținut întotdeauna cu Jerry, micuțul Jerry, victima perfectă, dar care mereu găsea câte o ieșire din cea mai complicată situație creată de Tom, motanul răutăcios și dispus la a pune tot felul de capcane.
Bine, dar dacă în casa ta, în realitate, ai avea un șoarece care iți face zilele amare și o pisică, cu cine ai ține? Un alt plan, o altă realitate, alte interese, altă viziune…
Ceea ce trăim azi este o realitate aflată în două planuri.
Unul, prezentat de o clasă politică superficială, cu pretenții de mari conducători și aranjori fără pereche, în care nivelul intelectual și, mai ales, de bun simț, este, uneori, îngrijorător de jos. Excepțiile sunt puține și parcă dornice să întărească regula. Un al doilea plan este cel al realității, acolo unde viața nu este ca în filmul de desene animate pe care politicienii îl regizează.
În acest al doilea plan există oamenii reali, nu statistici sau sinteze, există probleme pe care, preocupați să pună biruri, să își angajeze la buget rudele afini și prietenii fără număr, să cheltuiască fără noimă banul public, având că țintă propria bunăstare, politicienii nu le știu sau, în cea mai cinică situație, le ignoră cu o abordare cabotină.
Ei bine, tocmai conflictul dintre aceste două planuri a generat nesiguranța acestor zile, tensiunea politică și socială existentă punând practic în antiteză ce dorește românul cu ceea ce dorește politicianul.
Întrebarea acestor zile este mai amplă decât despre cine va fi președinte al României. De fapt, întrebarea este și mult mai profundă și ar trebui pusă în acest context: unde au dispărut personalitățile pozitive ale acestei nații?
Cum am ajuns în situația de a perpetua promovarea politicianului fără școală, nu odată lipsit de bun simț și fără empatie față de cei pe care îi conduce, politicianul dispus să mintă oricum, oricând și pe oricine?
Benzina la un leu litrul, întoarcerea la agricultura patriarhală, desființarea partidelor politice, hrana dacică bazată pe aer și fructe de pădure, munca în comun având că principal scop bucuria de a fi în colectivitate și alte asemenea elucubrații nu au cum să reprezinte o ofertă reală, normală și acceptabilă a unui candidat.
Într-o eră a informaticii, a roboticii, domeniu în care am ajuns să fim campioni, într-o eră a supertehnicii mondiale, noi, aspiranți la un loc în inventica mondială, nu ar trebui să ne întoarcem în timp și să trăim că străbunii noștri și nici nu avem cum.
Adio Europa, adio Schengen, adio NATO! Bun venit Moscova, noi suntem daci, urmașii lui Burebista. Și ne vom apăra Țara cu arcuri și săgeți, că așa se făcea atunci. Niciodată, dar niciodată nu trebuie să ne uităm străbunii.
Trebuie cinstiți, omagiați și respectați, ei fiind întemeietorii acestui neam. Dar, să nu uităm că suntem în anul 2025 și că suntem parte dintr-o lume în continuă dezvoltare.
În afara de promisiunile electorale amețitoare, candidatul Călin Georgescu are și un merit, unul pe care eu sunt gata să îl recunosc!
Fenomenul „ Georgescu” este, în realitate, un protest național împotriva actualei clase politice, izvorât dintr-o păguboasă obișnuință a partidelor de a promova aceiași și aceiași candidați, deși au istoric de perdant și nu mai au priză la public, singura condiție fiind aceea de a fi, dacă nu neimplicați prin niscaiva dosare penale, măcar în libertate.
Noutățile notabile sunt tot mai rare. Fără greșelile uriașe ale clasei politice, un „Georgescu” nu ar fi avut loc în peisajul politic, iar față de ceea ce susține, nu l-ar fi votat nici familia.
Iar la noi mai lipsește ceva politicienilor, iar acel ceva este bunul simț de a demisiona atunci când șoarecele se află în traista lui, iar pisica reală i-a pus gând rău.
Pot bubui ziarele cu dezvăluiri, pot apărea probe care să le clatine statuia, dar oamenii rămân pe poziții.
Nu-i miști nici cu moțiunea, nici cu buldozerul. După cum se vede, de la un anumit nivel în sus, politicianului i-a mai crescut un organ, iar acesta este scaunul, răsărit direct din regescu-i fund.
Dar „fenomenul Georgescu” nu poate constitui o opțiune viabilă pentru România nici măcar în această situație. Este, însă, un semnal de alarmă. Deși stau și mă întreb: oare este „opțiunea” Georgescu sau „operațiunea „Georgescu”……
Ultimele zile și, mai ales ultimele ore căzute peste România, au năucit națiunea.
Perspectiva de a intra din nou sub umbrela rusească, asezonat cu o alegere nefericită a unui președinte, ne-ar arunca în urmă cu 80 de ani.
Problemele sunt multe, noi și grave și nu știu cum vom putea manageria o asemenea situație care tinde să devină disperată. Doar dacă vom avea mintea de pe urmă a românului și ne vom cântări opțiunile, nu numai la nervi ci și pe termen lung. Până la urmă, este vorba despre noi și urmașii noștri, nu despre ei.
În concluzie, în casa noastră, România, avem un șoarece mare, mare și o pisică mică, mică.
Depinde de noi dacă îl prindem singuri sau trimit alții pisica mai mare, să ne rezolve. Că nu se știe cât de mare și cât de feroce ar putea fi o pisică de import! Mai ales dacă este roșie și cu stea în frunte.
Ce mai face dumitrescu? E bine?