Am revenit luni, 31 martie, acasă la Gheorghe Manta, ploieșteanul dependent de oxigen, umilit de autorități prin sistarea ajutorului de handicap, pe motiv că nu s-a prezentat în fața comisiei de reevaluare. L-am găsit la fel de bolnav, însă, un pic mai optimist. Imediat după publicarea în observatorulph.ro a materialului cum-a-pierdut-un-dependent-de-oxigen-ajutorul-de-handicap, Gheorghe Manta a primit vizita asistenților sociali, dar și a directorului GGASPC Prahova, Simona Albu. I s-a promis că va fi repus în drepturi și va primi un însoțitor. Ne-a mulțumit. A realizat că ar fi rămas la fel de invizibil dacă situația lui dramatică nu ar fi fost făcută publică. (VIDEO la finalul textului)
Povestea lui Gheorghe Manta este doar una dintre multele. Un strigăt de ajutor al unui om care, în momentul în care a decis să sune la ziar, a fost ultima speranță că cineva îl va auzi și pe el.
Bărbatul de 70 de ani trăiește singur, conectat, 20 de ore din 24, la aparatul de oxigen care îl ajută să trăiască. Sau, mai bine zis, să supraviețuiască. Asta pentru că ceea ce are Gheorghe Manta cu greu se poate numi viață.
45 de ani, cât a lucrat ca sudor, a inhalat atâtea substanțe toxice încât azi, la anii de pensie de care ar fi meritat să se bucure, plămânii lui sunt terminați. Fiecare zi e un chin trăit între cei patru pereți ai apartamentului din care nu a mai ieșit de mai bine de un an.
„Mulți, puțini, sunt banii mei”
Ar vrea să se bucure de o mâncare caldă, ar avea nevoie de un însoțitor și își dorește să îi fie redat ajutorul de handicap de 80 de lei. „Mulți, puțini, sunt banii mei”, spune, cu vocea stinsă, ploieșteanul.
Ar mai vrea ceva Gheorghe Manta: să nu îl mai doară. Să nu îl mai doară nici fizic și nici când încearcă să își găsească dreptatea, însă, se lovește de un zid al nepăsării.
„De patru ori am încercat le înduplec pe fetele de la DGASPC să vină la domiciliu pentru reevaluare. Le-am spus că sunt nedeplasabil, că sunt conectat la aparatul de oxigen 20 de ore din 24. Mi-au zis să mă descurc. Ba chiar că ele au o colegă în situația mea care muncește… Nu mint cu nimic, martor îmi e Dumnezeu. Nu vreau decât să mi se facă dreptate câte zile oi mai avea”, ne-a mai spus, cu amărăciune în vice, Gheorghe Manta.
Pelerinaj al asistenților sociali la ușa lui Gheorghe Manta
La câteva ore după publicarea, vinerea trecută, a articolului prin care omul a reușit să se facă„ văzut și auzit”, asistenți sociali, dar și directorul DGASPC Prahova au mers acasă la ploieștean. I-au promis că îi va fi redat ajutorul de handicap și va primi un însoțitor. Simona Albu l-a asigurat că „ dacă se constată, în urma anchetei interne, că angajații instituției nu și-au făcut treaba, își vor pierde funcțiile”.
„Cât m-o mai ține Dumnezeu, să nu mă mai chinui”
„Eu nu vreau răul nimanui, vreau doar ce mi se cuvine și mi-a fost luat nedrept. Cât m-o mai ține Dumnezeu, să nu mă mai chinui. Sunteți singurii care m-au văzut și pe mine. Ați fost ultima mea speranță. Dacă nu erați, toate aceste promisiuni și vizite nu ar fi fost. Sunt bolnav, dar mintea îmi e clară”, mai spune, încercând să tragă cât mai mult aer în piept, Gheorghe Manta.
Iar în situația lui, sunt, cu siguranță, prea mulți alții. Oameni neputincioși și invizibili, care nu reprezintă altceva decât niște simple numere în niște dosare.
Persoane, la fel, dependente de oxigen, nevăzătoare, sau cu diferite dizabilități, inclusiv locomotorii, cărora li se cere să se prezinte la reevaluări. Fiindcă așa spune legea. Iar când cer ca aceste reevaluări să fie făcute la domiciliu se lovesc de ziduri ale nepăsării, așa cum s-a întâmplat și cu Gheorghe Manta înainte ca povestea lui să fie expusă public.
Doar atunci la ușa lui, a fost un adevărat „pelerinaj”. Este evident, însă, că ceva trebuie să se schimbe pentru ca suferința fizică a atâtor Gheorghe Manta să nu mai fie dublată și de nepăsarea unor oameni plătiți doar să își facă treaba, dacă empatia e doar o vorbă goală.