Sunt oameni cărora profesia le este mai mult decât un simplu mijloc de a-și câștiga existența. Îi vedem în jurul nostru, interacționăm cu ei, îi admirăm și respectăm, deopotrivă, acea „bucurie calmă a muncii”. Este o expresie pe care am auzit-o la un astfel de om și care mi-a rămas în minte fiindcă exprimă în cuvinte atât de simple ceea ce numim vocaţie și pasiune. Observatorul Prahovean vă propune ca, în cadrul campaniei „Oameni de carieră”, să îi cunoaștem pe cât mai mulți dintre semenii noștri cărora profesia le-a fost și le este aidoma unui destin. Unul trasat de timpuriu, dar întreținut mai apoi cu mult devotament și drag de meserie. Oameni care nu au ieșit și nu ies în „față” decât cu rezultatele muncii lor. Pentru ei, a excela într-un anumit domeniu e cea mai mare recompensă pe care ar putea-o primi.
Astăzi, povestea ploieșteanului Andrei Banu, fost ofițer criminialist, care, în cariera sa de 33 de ani, nu a avut niciun caz nerezolvat
De când se ştie, ploieșteanul Andrei Banu şi-a dorit să facă dreptate. A citit cât alţii nu o fac o viaţă întreagă. Niciodată, însă, romane poliţiste. Reuşeşte să cunoască omul dintr-o simplă privire și povestește că și-a petrecut 33 de ani din existenţa sa încercând să facă lumină în zeci, sute de cazuri de omor deosebit de grav.
Ajuns la 77 de ani, Andrei Banu, cu aceeași exactitate a datelor și precizie a evenimentelor pe care știe perfect cum să le încadreze în timp și spațiu, rememorează o viață pusă în slujba binelui. Zâmbește și azi când își amintește de vorbele unui hoț pe care l-a băgat dincolo de gratii: „Ești bun la suflet, dar rău în meserie”.
Andrei Banu s-a născut la Poiana Țapului, la poalele Caraimanului și spune că a avut cea mai frumoasă copilărie. Modestă, așa cum era pe atunci, „cu jocuri care înseamnau mingi făcute din cârpă și țurca pe coclauri de dimineața până seara”.
„Tata a fost un hoț de cărți. Nu le băga la topit, mi le aducea mie”
Singurl băiat al familiei, fostul ofițer criminalist spună că nu a vrut mereu să aibă o carieră în poliție. Visa să devină pilot, pentru că, „de mic am avut o imaginație bogată și visam să ajung pe cele mai înalte culmi”. În timp, mai exact prin clasa a X-a, „în mine s-a dezvoltat spiritul justițiar și ideea aceasta pe care o regăseam în lecturi cum că binele trebuie să învingă mereu răul”.
Încă de la vârsta de cinci ani a început să citească tot ceea ce tatăl său, muncitor la fabrica de hârtie din Bușteni, nu se îndura să arunce la topit și aducea acasă, pe furiș. „Tata a fost un hoț de cărți”, spune astăzi, în glumă, Andrei Banu. „Țin minte, prima dată mi-a adus Aventurile submarinului Dox, scris de Hans Warren. Am devorat acel roman, iar apoi au urmat alte zeci. Tata îmi aducea pe furiș ce trebuia să ajungă la topit. Nu se îndura. De la el am moștenit dragostea pentru lectură. Iar ea, lectura, mi-a deschis și încă îmi deschide și azi orizonturi nebănuite. Ea mi-a ținut mintea lucidă și m-a ajutat să îmi fac meseria mereu până la găsirea adevărului”, povestește fostul ofițer de investigații criminale.
Tot despre perioada din viață petrecută la Poiana Țapului, Andrei Banu rememorează alte două momente care i-au rămas în suflet. „L-am cunoscut pe scriitorul Eugen Barbu, care mi-a fost vecin, iar Constantin Chiriță mi-a oferit cu dedicație seria de romane „Cireșarii”, după ce am i-am identificat pe hoții care îi spărseseră casa din Poiana Țapului. Eram în primii mei ani, abia terminasem Școala de Ofițeri de la București”.
„Am fost amenințat, dar nu mi-a fost teamă”
Repartiția a cerut-o la Ploiești, unde a și rămas de mai bine de cinci decenii. Aici și-a întemeiat o familie frumoasă, care mereu i-a fost alături în greaua și riscanta profesie aleasă. A trimis după gratii atâția infractori periculoși, însă, nu a trăit nicio clipă cu sentimentul că va veni răzbunarea din partea vreunuia.
„Am fost amenințat. Noaptea îmi suna telefonul noaptea, mi se transmitea că … o să văd eu, o s-o pățesc… Nu mi-a fost frică. Știu că mi-am făcut datoria responsabil, iar dacă locul unor nu este în societate, e din cauza faptelor abominabile la care s-au dedat. Oricum, au fost și criminali, violatori, care, eliberați după 15, 20 ani, mă vedeau pe stradă, mă recunoșteau și îmi mai cereau câte un leu. Ajunseseră oameni ai străzii, cei mai mulți, după perioada petrecută în închisoare”, își aduce aminte ploieșteanul care, mai bine de trei decenii din viață și i-a petrecut în slujba binelui.
Și astăzi, casa lui Andrei Banu e tot o bibliotecă în adevăratul sens al cuvântului. Peste 3000 de volume citite de zeci de ori, (niciunul polițist), conspecte realizate cu multă grijă la mașina de scris ce stă pe biroul său de lucru, nelipsita cană cu ceai și cutii întregi, de-o parte și de alta, ce ascund…drame. Fotografii pe care Andrei Banu încă le păstrează fiindcă nu vrea să uite. Nu vrea să uite nopțile de nesomn, ori ticăitul ceasului care în permanență îi reamintea că a mai trecut un minut, a mai trecut o oră, iar familiile victimelor își așteaptă dreptatea.
Are memoria atât de clară, încât îți reproduce fidel cazuri și povești terifiante
„Criminali pe care îi aveam în față și stăteam și 18 ore la interogatoriu ca să aflu adevărul. Am văzut multe la viața mea. Cred că cel mai mult m-a impresionat un triplu asasinat din zona Viișoara. Am găsit un băiețel de trei ani, murdar și speriat, iar în jurul lui, decedați, părinții și o altă rudă. A mai fost și povestea unei adolescente care, din cauza neînțelegerilor cu părinții, și-a pus capăt zilelor. Notase toți pașii pe care urma să îi facă într-o agendă. Am găsit-o, dar niciodată nu am spus părinților. Una dintre calitățile unui polițist care investighează astfel de cazuri este să ducă mereu adevărul cu el”.
Cel mai greu în meseria asta, explică Andrei Banu, este de descifrat codul mental al celui care se dedă la comiterea de atrocități. Cu discernământ sau fără.Trebuie să fii un foarte bun psiholog pentru a înțelege mecanismul, ruptura ce se produce în creierul unui individ atunci când ia o viață. Sau mai multe. Iar Andrei Banu a făcut sute profiluri psihologice și a intrat în creierul a sute de delincvenți.
Încă face conspecte, cu pixul și hârtia, ori la mașina de scris, despre cazuri actuale
Azi, la 77 de de ani, recunoaște că îi e dor de meseria căreia i-a dedicat zeci de ani din viață.E la curent cu toate cazurile grave care se petrec șîn județ și în țară și nu a încetat să facă, cu pixul și hârtia, sau la mașina de scris, conspecte pe fiecare speță în parte. În continuare sunt colegi de breaslă care îl mai sună să îi ceraă ajutorul pentru a descurca ițele unui caz complicat.
Întrebat fiind dacă are vreun regret, după o astfel de viață în care a făcut cunoștință cu răul sub cele mai macabre forme și mereu a încercat să îl stârpească, fostul ofițer criminalist mărturisește că el asta misiune a avut-o pe lume și, dacă s-ar mai naște o dată, tot în lupta dintre bine și rău și-ar dori să fie personaj principal.
Cum ți se pare subiectul?
