La finalul lunii februarie, la Ploiești, a avut loc, în premieră în orașul nostru, spectacolul „Domnișoara din Tacna” cu Maia Morgenstern. Spectacolul se anunța unul „plin”, având-o pe Maia pe afiș, așa că mă așteptam ca biletele să fie la prețuri mari. Spre surprinderea mea, am observat că, deși distribuția era de excepție, prețurile plecau de la 69 de lei/bilet, locurile din sală fiind împărțite pe mai multe categorii de prețuri. Deci se poate…
Este ceva inexplicabil, la spectacolele de la Casa Sindicatelor Ploiești, cum prețurile biletelor au „scoruri” astronomice pentru muritorii de rând. Și acum mă refer la cele cu nume „grele” pe afișe. Norocul ploieștenilor îl reprezintă spectacolele oferite de teatre micuțe, independente, care aduc pe aceeași scenă spectacole la prețuri decente. Altfel… unii nu ar ajunge niciodată la teatru.
Revenind la spectacolul din luna februarie, numele Maiei Morgenstern pe afiș, alături de cel al Anei Ciontea (pe care o știu de 30 de ani, de pe scena Teatrului Național din București), m-a îndemnat să iau bilete în ziua în care am văzut pentru prima dată anunțul. Asta și, recunosc, prețul decent al biletelor de intrare. E ok, putem sta și în spate, Maia oricum transmite de pe scenă… până la Târgoviște!
Domnișoara din Tacna, o poveste complexă cu multe implicații
Povestea domnișoarei din Tacna, de Mario Vargas Llosa, nu este una ușoară. Dealtfel și spectacolul are ca vârstă recomandată peste 14 ani.
„Această piesă ne invită într-o călătorie profundă prin care descoperim adevărurile universale ce stau la baza existenței umane. Dorințele noastre, neîmplinirile și speranțele formează o parte din peisajul complex al vieții, pe care fiecare dintre noi este chemat să-l parcurgă, trecând prin momente de înălțare și cădere, de regrete și revelații.
Belisario, alter-egoul lui Vargas Llosa, trăiește această „călătorie a eroului” care este prezentă în fiecare dintre noi. Deși își dorește să devină un mare scriitor, el descoperă, prin Domnișoara din Tacna, că viața este mai mult decât succes sau eșec. Ea devine muza, mitul și confruntarea care îl ajută să se redefinească, să își găsească inspirația și să se împace cu sine. Ea nu este doar un personaj, ci o forță simbolică ce îl ghidează pe Belisario spre o înțelegere mai profundă a realității sale și a scopului său.
Acest spectacol este o dramă universală, în care ne regăsim cu toții.
Dorințele, frustrările, visurile și regretele fiecărui om se reflectă în această poveste. În timp ce călătorim alături de personajele piesei, devenim proprii noștri martori și exploratori. Viața nu este o simplă sumă de împliniri și eșecuri, ci o căutare a liniștii interioare care vine odată cu acceptarea cine suntem cu adevărat.
Astfel, „Domnișoara din Tacna” nu doar reflectă nostalgia și iluziile unei vieți neîmplinite, ci devine un portal prin care Llosa și fiecare dintre noi ne descoperim propriul rol în povestea noastră. În final, această călătorie a eroului ne aduce în punctul de a ne observa viețile cu înțelepciune și claritate, revelând adevărul profund că liniștea interioară nu vine din împlinirea tuturor visurilor, ci din armonizarea lor cu ceea ce suntem destinați să fim”, este prezentarea oficială a piesei de teatru.
Dar Maia Morgenstern o face să fie mult mai mult de atât…
În regia Teodorei Petre, pe scenă se desfășoară un noian de întâmplări, din epoci diferite, pe planuri spațiale diferite, pentru ca, la final, concluzia să cadă pe toți cei prezenți în sală: viața este unică pentru fiecare din noi și nimeni nu poate trăi viața altcuiva.
Dincolo de mesajele piesei și profunzimi, jocul Maiei Morgenstern este de-a dreptul magistral! Este incredibil cum reușește să interpreteze atât o bătrână de 90 de ani, cât și o puștoaică de 20. Ea, doar ea, aceeași, singura diferență între cele două personaje fiind făcută de un singur șal! Și să fie nu doar credibilă ci de-a dreptul reală!
„Domnișoara din Tacna” nu este un spectacol care poate fi povestit, el trebuie văzut. Nu poate fi descris, trebuie simțit. Și, mai presus de orice, trebuie înțeles de fiecare în parte, și adaptat propriei experiențe de viață.
La final, publicul a aplaudat în picioare minute în șir. Nici după ce Maia a împărțit cu oamenii din sală florile primite, aceștia nu se îndurau să plece. De ce? Pentru că ceea ce văzuseră pe scenă fusese de-a dreptul magistral!