Sunt oameni cărora profesia le este mult mai mult decât un simplu mijloc de a-și câștiga existența. Îi vedem în jurul nostru, interacționăm cu ei, îi admirăm și respectăm, deopotrivă, acea „bucurie calmă a muncii”. Este o expresie pe care am auzit-o la un astfel de om și care mi-a rămas în minte fiindcă exprimă în cuvinte atât de simple ceea ce numim vocaţie și pasiune. Observatorul Prahovean vă propune ca, în cadrul campaniei „Oameni de carieră”, să îi cunoaștem pe cât mai mulți dintre semenii noștri cărora profesia le-a fost și le este aidoma unui destin. Unul trasat de timpuriu, dar întreținut mai apoi cu mult devotament și drag de meserie. Oameni care nu au ieșit și nu ies în „față” decât cu rezultatele muncii lor. Pentru ei, a excela într-un anumit domeniu e cea mai mare recompensă pe care ar putea-o primi.
Astăzi, povestea unei învingătoare, Tamara Costache pe numele ei
Sportiva pe care toată lumea o cunoaște ca fiind prima campioană mondială la înot din istoria României. Puțini îi știu, însă, marele regret, dar și greaua lovitură primită de la viață, pe care însă, a depășit-o mereu cu zâmbetul pe buze.
În 1986, la Madrid, ploieșteanca reușea să doboare recordul, fiind prima campioană mondială la înot din istoria României. Are, deopotrivă, în palmares nici nu mai știe câte medalii, 15 titluri naționale, 8 recorduri ale României și alte 4 europene.
În spatele zâmbetului și optimismului aproape molipsitor se ascunde o poveste din care cu toții avem de învățat. Indiferent cum alege viața să te „încerce”, important este să te ridici și să mergi mai departe. „Alta soluție nu ai, nu există”, povestește multipla campioană. Femeia care a sfidat cancerul și care nu a acceptat nicio secundă ca boala să o scoată din cursa ei mereu contra cronometru.
Tamara Costache a pășit pentru prima dată la bazinul de înot de la Vega (închis în 2021), pe când avea doar cinci ani
Spune că a înotat atunci „de frică”. „M-a adus tata, care voia neapărat ca eu să fac sport. Mi-a fost o teamă teribilă când am intrat pentru prima dată în apa care avea patru metri adâncime. Teama a dispărut, însă, când am făcut prima lungime de bazin. Mai întâi cu pluta, că așa era pe vremea aceea, iar mai apoi fără. Pe mine apa, de zeci de ani, mă liniștește, mă face să mă gândesc la lucrurile frumoase pe care mi le-a oferit viața”, mărturisește sportiva.
„Mi-am dat seama că înot voi face, în momentul în care am văzut că pot”
O întreb pe Tamara Costache dacă și-a dat seama, de mic copil, că vrea să facă performanță și că înotul este acel ceva pentru care ea a fost făcută. „E simplu. Mi-am dat seama că asta vreau să fac, în momentul în care am văzut că pot. Când am realizat că bat apa cu o viteză fantastică și că în bazin este mediul în care mă simt cel mai bine.
Am avut un antrenor fantastic, care a știut să mă motiveze și cu blândețe, dar și cu vorbe dure, iar asta m-a ambiționat. Mereu mi-a plăcut competiția, mereu am vrut să fiu cea mai bună, să nu stau în umbră. Aveam în jur de 10 ani când au început antrenamentele suplimentare. Nu-mi încăpeam în piele de bucurie. Știam că cine e chemat suplimentar are acolo, undeva, o sămânță de performer”, mai spune campioana nataţiei româneşti, care a luat primul Aur la o competiție națională pe când avea doar opt ani.
„Dacă ar fi să mă mai nasc o dată, nu aș vrea să schimb nimic”
De atunci, pentru sportiva care se mândrește cu orașul ei, Ploiești, au început să„ curgă” medaliile și trofeele. Cu fiecare competiție care o aducea pe podium, Tamara Costache povestește că își simțea împlinită menirea. Nu crede că a fost lipsită de copilărie, așa cum se întâmplă în cazul foarte multor puști care fac performanță. Din contra, „cele mai frumoase amintiri ale mele sunt de la antrenamente, concursuri și din cantonamente. Am sacrificat, da, joaca cu păpușile, însă, nu regret nicio clipă. Dacă ar fi să mă mai nasc o dată, nu aș vrea să schimb nimic, mi-aș dori același parcurs în viață”.
Pentru sportiva azi în vârstă de 54 de ani, momentul de glorie a venit pe când avea doar 16 ani. S-a întâmplat la Madrid, unde adolescenta sfioasă, dar și extrem de muncitoare și ambițioasă, devenea prima româncă deținătoare a unui record mondial realizat la proba de 50 m liber, cu timpii 0′ 25” 28. Atunci, își amintește Tamara Costache, a simțit că are lumea la picioare. A realizat că nimeni și nimic nu îi poate sta în cale, cel puțin nu pe culoarul de înot.
„Primeam întrebarea:„cum s-a întâmplat?” Habar nu aveam ce să răspund”
„Îmi amintesc de parcă a fost ieri. Vedeam peste tot reporteri, blitz-uri… Primeam întrebarea: „cum s-a întâmplat, cum ai reușit să dobori recordul mondial?” Habar nu aveam ce să răspund. S-a întâmplat, uite că s-a întâmplat. Acum, dând timpul înapoi, îmi dau seama că nimic nu a fost o întâmplare. Rezultatul acela, dar și multe altele au venit nu neapărat ca urmare a unui talent nativ, ci, mai ales, fiindcă am muncit mult. Făceam, de copil, și șapte ore de antrenament pe zi”.
„Întotdeauna e cineva care vine din spate, se antrenează și e cu ochii pe titlu”
Au urmat campionatele europene de la Strasbourg, din 1987, unde ploieșteanca a luat Aurul, după ce antrenorul a impulsionat-o un pic „cu o palmă”, iar un an mai târziu, cele de la Seul, unde Tamara Costache a suferit o cruntă dezamăgire, după ce nu a reușit să mai ajungă pe podium. A înțeles atunci că nu are voie să „se culce pe o ureche”. „Am suferit enorm. A fost un eșec pentru mine. Am realizat în acele momente că nu trebuie abordată nicio competiție cu prea mare ușurință și prea multă siguranță. Întotdeauna e cineva care vine din spate, se antrenează și e cu ochii pe titlu”, e analiza pe care sportiva și-a făcut-o „la rece”.
Deși s-a retras din competiții la 22 de ani, fiindcă, „în timp, obosești, iar uzura își face simțită prezența” multipla campioană europeană și mondială nu a renunțat și nu va renunța, spune, niciodată la bazinul de înot. Acum îi pregătește în bazinul didactic de la Moreni pe micuții înotători ai Prahovei. Îi vrea, dacă s-ar putea, pe fiecare în parte, pe podiumuri la competiții și, dacă s-ar putea, și-ar dori pentru „copiii” ei să simtă și ei emoția fantastică pe care ea a trait-o la Madrid, pe cel mai înalt podium al unei competiții mondiale.
„Doctorul mi-a zis că dacă toți pacienții ar avea moralul meu sănătos, el nu ar mai avea pe cine să trateze de cancer”
O mai întreb pe Tamara Costache dacă are vreun regret în viață sau dacă au fost momente când a fost pe punctul de la claca. „Niciodată, îmi spune iute. Am fost diagnosticată cu cancer la sân pe când aveam doar 29 de ani, dar …am râs de boală. M-am luat la trântă cu ea și am învins-o. Țin minte că doctorul mi-a zis atunci că dacă toți pacienții ar avea moralul meu sănătos, el nu ar mai avea pe cine să trateze”.
Cât despre regrete, una dintre cele mai valoroase înotătoare ale României recunoaște că are unul. „Faptul că nu am putut avea un copil al meu. Asta mi-a fost marea durere. Dar, ironia sorții, mi-a dat Dumnezeu sute de copii ai altora de care să am grijă și pe care să îi pregătesc în drumul către performanță”, încheie campioana care, în puținul timp liber pe care îl are, se delectează cu filme, iubește pescuitul recreativ și ascultă muzica anilor 70, 80.
„Dacă aș putea asculta muzică și în apă ar fi minunat. Aș împleti frumos cele două mari iubiri ale mele”
Este concluzia plină de umor a campioanei care a reușit, cu fiecare lecție pe care i-a dat-o viața, să se ridice mereu cu și mai multă forță și cu o și mai mare dorință de a reuși. Este convinsă că oamenii de valoare nu au voie să se piardă într-o lume în care nu mai știm care ar trebui să ne fie modelele. „Ar trebui să facem valuri, cu toată modestia, să dăm cu pumnul în masă ca să fim auziți. Să nu permitem niciodată nimanui să spulbere visurile unor copii în care mă regăsesc. Sunt copii care au nevoie să fie ajutați pentru a străluci la adevărata valoare pe cele mai înalte podiumuri din lume”.
Cum ți se pare subiectul?
