Observatorul Prahovean, în colaborare cu Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, publică lucrările elevilor premiate la concursul Vreau să povestesc. Astăzi vă prezentăm povestea cu care Filip Șerban Jeca, elev în clasa a VI -a A, Colegiul Național ,,Emil Racoviță”, București, a câștigat Premiul I.
Cuptorul
În curtea mare a străbunicilor ei, în satul Saucenița, m-a purtat mama, într-o primăvară, de Paște. Căuta cu mine-n brațe, cuptorul de lut, cu plita de fier, plină de cercuri ruginite, de care își amintea că străjuia, pașnic, mai într-o parte, uns întotdeauna cu lut curat și spoit cu var, “să se vadă acătării, nu să râdă lumea”, după cum spunea străbunica ei, Elena.
L-a găsit, în spatele casei bătrânești, rezemat de perete, în ocolul gol al oilor, lângă drobul de sare cel sticlos, înfipt într-un par, rămas în urma oilor, de care imi amintesc că mi-am lipit și eu limba, să văd ce gust are, în ocările moldovenești, grijulii ale mamei…
Auzisem, nu demult, și eu și-am vrut să-l văd, poveștile Bădiței Ionel, ultimul din frații străbunicii Maria, dintr-o vreme de mult uitată de alții, nu și de el, povestite cu glas moale și cu ochii uzi, fără să se repete, dintr-o suflare, în timp ce noi, mici și mari, sorbeam întâmplările pe care le și vedeam aievea și ne prefăceam că avem vreun praf în ochi, să nu râdă nimeni de noi că ne mâhneau…
– “Noi,aici, în partea asta de țară, tare am fost năpăstuiți și pe vreme de război da’șipepace!Era o primăvară, în ’44, cam pe-acuma, încă nu trecuse mart’ și din sat se auzeau strigăte!Nișteovrei abia suflând fugeau țipând pe la porți: ascundeți băieții, vin rușii și îi ia pe toți, mici și mari!Cine mai știa ai cui suntem când peste noi se băteau între ei nemții cu rușii, în timp ce noi nu aveam de la nimeni nici o cruțare!
Mama, rămasă doar cu mine și cu fetele acasă, mă luă pe sus, aveam doar 6 ani și numaidecât mă unse cu cenușă de pe vătrai,căută prin tindă cârpe și un lăicer de cordele,fără să-mi deiedrumu’oricât de greu eram,deschise gura cuptorului din curte,zvârli cârpele cât mai în capăt, mă împinse-n cuptior,și plângând îmi spuse: Orice-o fi și-oi auzi, să nu scoți nici capul până nu te-oi scoate eu, ai auzât???”.Să fi stat acolo închis, vreo zi sau două,o noapte am petrecut sigur!
De parcă era azi, mă văd singur, tocmai în cuptioru’în care mama mereu ne suduia când dădeam să ne băgăm, jucând v-ați-ascunselea!Când și când cătam spre cer, prin hogeag, să trag aer de-afară sau să văd de-oi prinde cu ochiu, prin gaură, când huruia pe deasupra vreun avion dar cam de fiecare dată închideam ochii că se umpleau cu funingine, căci cuptioru se cutremura cu totul de la zgomot și mă chirceam în fundul lui plângând în șoaptă, cu amar, viața mea puțină…”
Povestind așa, Bădița își închidea ochii, ca pe-atunci și cred că-l usturau și acum, că prea se umezeau…apoi, zâmbind, continua:
– “Eram un băiet tare vesel și, mezin fiind, fiecare mă purta cu el, până să-nceapărăzboiu, cum se nimerea și primisem învățături felurite, începând de la sora mea mai mare, Maria, care m-a legănat ca pe pruncul ei, în poale.Eram, pe-atuncea, 8 frați și nu vedeam, în întunericul cuptorului să-i număr, așa că am întins deștele spre horn, la lumina lunii, să văd oleacă…Mitică,Costel,Aneta, Aglaia, Verginica,Minodora,alintată Dorica și eu!Alesesem pentru Mitică degetul cel mai mare, și-l strângeam în pumn, că tare drag mi-era de el că era frumos și nalt și puternic, și de curând, când îl luase pe sus la oaste, dimpreună cu Costel, desi erau cam fragezi de vârstă, tare mult plânsesem în urma lui!Vorbele lui când mă strânsese ultima dată în brațe îmi sunau în întuneric, pentru prima dată, cu înțeles, de cum pleca îmbrățisându-ne pe toti: Creșteți-l cu grijă mare că poate numa’cu el oț’rămâne!
Din liniștea nopții și plânsul meu mă întrerupse mama întrebând:Mai sufli, măi, Ionele?Și, cu viteza fulgerului întredeschise ușile cuptorului și-mi lăsă un urs de mămăligă cu brânză și un șirag firav de mere uscate.Gustul lor îl simt încă și-am adormit cu gândul la tata,ce ne-o lăsat singuri, trimis în refugiu, cu carul nostru cu boi și cu încă vreo câteva care, pline cu arhiva comunei, cătrePanciu.
M-au trezit în zori voci străine, cunoșteam sunetul vorbelor, pentru că mama învățase de la mama ei destule cuvinte, venind dinspre ei, și le mai auzisem oarecum…erau ruși!Din vocea ridicată a mamei mi-am dat seama că nu era de bine afară…dar am tăcut mâlc, de teamă!Am deslușit că vor mâncare.
După o vreme, aud vocea răzvrătită a surorii mele, Aglaia și țipete:Nu, nu ceasul!Un fulger de furie m-a trecut și m-am târât spre ușă, unde am prins a bate cu pumnii, uitând de toate..trebuia să știu ce se petrece.
Deodată portițele s-audeschis scârțâind și un brat m-a tras afară.Aveam pumnul strâns și suduiam iar din strânsoare m-a zvârlit pe jos un om roșcovan și fălcos cu mustăți groase, răsucite, duhnind greu.În cealaltă mână târâia un sac cu făină iar sub brat, ceasul nostru vechi, cu cuc, ascuns în pod!Groaza din ochii mamei și ai fetelor fu risipită de motorul răgușit al unui avion care venea dinspre sat, spre vârful dealului, unde era casa noastră.Aripile-i cenușii se legănau pe rând, zburând cu rotocoale și zgomotul venea înaintea lui, asurzitor…
Nu era timp!Primii au fugit rusnacii, zbughind-o spre pădure,lăsând să cadă sacii cu ce adunaseră iar ceasul aruncat se propti în piciorul meu.Mama striga către noi: – Spre sălcii! Iar noi am urmat-o într-un suflu în grădină.
În urma noastră, ca un pui părăsit, din ceas zbughi afară cucul de lemn, cu ciocul roșu bătând ora 10.00: Cucu-Cucu!” Unchiul se opri din povestit, își drese vocea cu un gât de apă rece darnoi, nu mișcam nici unul,toți așteptam cu sufletul la gură să aflăm ce-a urmat.“-Vreți, poate să aflați dacă-am murit atunci?Ha, ha…parcă nu!”râse de noi Bădița și continuă:
“- În spatele casei, unde începea grădina, erau 3 sălcii pletoase și acolo mama,ca o cloșcă cu pui, ne-a cuprins pe toți, aruncând o privire peste vale, unde, pe dealul de dincolo de livadă, avea casă Maria, cu grija că-i și ea singură cu pruncii ei mici, făcu o cruce mare, pentru toți și șopti:Să nu ridicați nici ochii măcar, ați auzit?
Avionul se apropie de noi atât de jos, că burta lui atinse vârful salciei.Toți am țipat, speriați și asurziți, cu palmele pe urechi dar mama ne ținea strâns.Din instinct, am ridicat capul să îl văd și parcă simțind asta, avionul făcu un ocol și trecu din nou pe deasupra noastră, aplecându-se pe o aripă!N-am să uit niciodată cum am simțit de aproapeprivirea pilotului neamț și nicimitraliera aplecată spre noi dar n-a tras, a luat-o încotro se îndreptară și fugarii.Mult timp am rămasnemișcați, cel puțin până raidurile s-au rărit, apoi ne-am strâns pe prispă, înveliți bine, ne era frică să intrăm în casă.Nici afară nu ne-a fost mai bine,în zori din nou am auzit zarvă!”
De la deal venea un cârd de vite, mânat, în mare grabă de o mână de ruși.De la vecini smulseră din grajd vaca cu vițeaua abia fătată, în plânsetele lor iar una din fetele mai mari fu pusă să mâne vitele și să plece cu ei, lucru care se întâmplă și la noi, numai că până să intre, Aglaia dădu drumul vacii, fugărind-o în grădină.Rămăseseră doar oilede care, fără multă vorbă, rușii ne păgubiră, luând-o cu ei, laajutat la cârd și pe Aglaia.
Era o fată curajoasă, nu glumă!Rebelă din fire, când o căutai, nu stătea să învețe a deretica,să coasă sau să țeasă, ea, căuta mai cu seamă să stea cu treaba pe afară, cu animalele, cu pământul, de aceea nici acum nu se temea, ba din contră, îi sclipeau ochii când plecă, ce pe mama o sperie și mai tare, știind-o nesăbuită!N-am avut stare și m-am urcat îndată pe șură să văd unde se duc.Cârdul de animale de toate felurile se întindea de la noi, de sus, până în vale, trecut de cimitir și urca spre biserică, către ocolul făcut anume în curtea veche a conacului lui Pruncu.
Baticul verde crud al Aglaei, strâns mereu sus, peste cocul mic, se vedea bine și după ce o zării frângând o jordie din salcâmii de pe marginea Pârâului Întors, o tot vedeam alergând în toate părțile animalele, de parcă le risipea, apoi se pierdu deodată printre salcâmii încâlciți de pe albia pârâului, laolaltă cu o parte din vite.Când și când o vedeam atingând câte-un animal, cu bățul, îndemnându-le către mărăcini.
La un moment dat, un rus se întoarse către fete agitând arma iar Aglaia, nebunește, se aruncă peste el, la bătaie.Inima mi-a stat de groază mai ales că apucasem să văd cum o împinsese cu pușca în piept dar nu se auzi nici o salvă.Fetele erau mânate în mărăcini, să adune vitele rătăcite dar nu iesiră de acolo decât cu vreo doi miei, pe restul le vedeam printre copaci, urcând îndărăt, spre grădina noastră.Abia spre seară ne-am liniștit cu totii, când Aglaia a intrat chicotind, pe poarta din spate, iar mama, în loc s-o certe, o plânse, cu sughițuri, strângând-o în brațe.
N-aveam vești despre frații mei!Luptau în regimente diferite și rar primeam o scrisoare scurtă de la Costel, fiind la școala militară, măcar nu prinsese Linia Întâi.Din când în când, venea în sat câte o listă și auzeai la altă casă plânset și jale apoi clopotul bătând lung, a moarte.Știam doar că răzbăteau cu greu prin Munții Tatra.În ziua aceea, am auzit mai întâi clopotul, la noi se urca greu!
Mama s-a îndreptat fără nici un semn spre poartă, mai întâîusor, apoi în fugă, presimțind!-Mitică!!! N-am avut nici unul cutezanța să mergem să vedem,am văzut-o doar pe mama venind cu scrisoarea la piept! Venea greu, de parcă erau doi, ca și cum ar fi cărat sufletul tânăr al copilului prăpădit, în spinare!Fusese secerat de un foc de mitralieră,departe de patrie!Noi nu l-am vrut EROU, l-am vrut acasă, la fel și pe ceilalți 23 de băieți din satul nostru!
Într-un târziu, s-a întors și convoiul tatei.Veneau carele, cu greu iar al nostru numa’ cu-n bou!La deal, tata și cu alți consăteni, puneau umărul, să poată duce drumul la capăt, către casă dar povestea asta, dragii mei, de m-o ține Domnul, v-o spun mai pe urmă!”, încheie Bădița și zâmbind, ne salută și plecă pe deal să întâmpine apusul de soare, avea, pesemne, cu gândurile lui o vorbă!
Întors la bunici, am strâns toată armata cu care ne jucamdeseori și am închis-o în cutie, suspinând :
– Bunelule, te rog, hai să lăsămsoldații la ei acasă!