Observatorul Prahovean, în colaborare cu Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, publică lucrările elevilor premiate la concursul Vreau să povestesc. Astăzi vă prezentăm povestea cu care Filip Tudor, elev în clasa a VII-a B, la Colegiul Național ,,Ion Maiorescu”, Giurgiu, a câștigat Premiul I.
„Cerul scapără pe la colțuri, iar vântul poartă scânteile de lumină peste oceanul de materie neagră ca obsidianul. Văzduhul se aprinde într-un foc ce pârjolește noaptea, iar toga zorilor iernatici apare de pe munții-nzăpeziți ai plaiurilor albe.
Mult mai sus, deasupra tărâmului de nori, deasupra miilor de mări înstelate, peste închipuirea sau cuvântul oricărei gândiri nemărginite, lumina nesfârșită a Puternicului veghează peste-al său popor binecuvântat. Mâna Sa se-ntinde peste munți și peste ape, peste lucirile de nea. Degetele Lui presară victoria, iar bisericile bat din toacă și din clopote.
Pare că dimineața înșfacă țara dintr-o parte și ea freamătă de bucurie.
Pădurile vuiesc în bătaia crivățului răzvrătit, cântând din ramurile sărăcite, legănându-și copacii, parcă împrimăvărați. Pământul plesnește, ca mai apoi să-nghețe iarăși, în timp ce lacurile de cristal orbesc ochii ciutelor speriate. Ceahlăul, cu uriașii săi umeri, din vremea dacilor semeți, se-nalță către soare, spărgând în mii și mii de cioburi văzduhul înghețat.
La icoane candelele stau aprinse, iar tămâia sfârâie-n cățuile de-argint. Glasuri ca de îngeri răsună de prin străzile umbrite ale mănăstirilor sfințite, împrăștiindu-se în inimile oamenilor credincioși. Astăzi țăranii, ca și la Înviere, își scot căciulile din creștete, rostind din buze degerate „Hristos a Înviat !”.
Iar în munți, uitați parcă de lume, se bat ca zmeii ostașii patriei, ca să rămână Unirea, unire. Și-n taină se duc la Domnul, ca nu cumva să lăcrimăm noi după ei. Nemții vin în valuri, de jos, pe povârniș, spre cuibul de soldați ce mor pe capete. Dară niciunul nu se petrece din astă lume, fără să fi luat cu el măcar un suflet de dușman.
Dup-o stâncă, căpitanul șade cu fruntea-încruntată, iară obrajii-i rumeni tot tresaltă.
Pândește cu-ai săi ochi măcelul, vede plutoanele-i căzând, în țărâna murdară de sânge. Ooo… să mai cugete dușmanul ca să intre-n aste principate, că și mort de va fi el, va face tot prăpăd și în a nemților armată. Stă pitit al nostru căpitan, căci doar o mână mai are. Iară gândul de scăpare-i trece pe lângă urechi, dară mânia-i mai tare ca frica!
Românii au rămas puțini, însă și cealaltă oștire-i înjumătățită. Inima îi fierbe, mintea, la fel; c-o ură fără de margini apucă baioneta și sare-n mijlocul măcelului, împungând cu vârful roșu pe toți cei ce-ndrăzniseră să calce ale sale plaiuri. Lupta se încinge într-un cerc parcă de foc, urletele d-agonie nu se mai termină; și iată că rămâne căpitanul și încă alți cinci dușmani, cu puștile pline…
Se așază. Se odihnește. Sufletul îi zăbovește pe ale sale buze, în a sa privire, pentru a-l mai lăsa o clipă să-și vadă viața. Tușește… cerul, muntele și cămeșile sunt sfâșiate. Capul ostașului cade pe al său umăr drept. Azi este lângă neamul său, în Rai.
N-au murit degeaba dorobanții cu ițari din in și cămeșă înflorită. N-au căzut degeaba, tremurând în șanțurile ude și pe fronturile-nsângerate, femei și copii cu inimi însetate. N-au murit degeaba vulturii noștri de oameni, care, de pe munte, pe nemții aprigi i-au înfruntat. Și nu s-au dus ca zmeii, sub grenade și obuze, tinerii cei ce cu toată voința, în România Mare s-au îmbrăcat…
Astăzi, pe scări de nouri se pogoară oștile de răzeși și de valahi.
Tot astăzi, miile de mame, ce și-au plâns fiii, binecuvântează țara și credința cea veche. Miile de armate, preschimbate în fantasme, de pe culmile Bucegilor salută, cu mâna la frunte, trâmbițând din glasuri laude și slavă.
Ștefan, la umăr cu Țepeș, cu stemele brodate-n suflet, își trag paloșele grele din tecile ascunse pe sub mantii; iar ele strălucesc precum văpăile de foc, arzând dușmanii cei mai aprigi.
Dar câtă țară, cât pământ: Basarabia cea-ntinsă, Ardealul cel împădurit, Dobrogea cu Delta-i încurcată-n sălcii plângătoare, Țara Moților cu vrute și nevrute puse-n lemn de fag și Bucovina cea frumoasă, cu bisericile zvelte, unde codrii toți au viață, unde frunza nu se veștejește… Toate sub un singur steag, trei culori pentru un singur popor bogat și drept, în fața uraganelor de gloanțe. Un popor ca azi, cu cei vii și cu cei morți, pășește pe-ale sale plaiuri întregite. România toată, într-un trup și suflet- unită toată într-un scop.
Câteva cute apăruseră pe fața regelui, iar în păru-i negru ca de abanos, azi luceau fire albe, ca marmura.
Chipul său semeț se profila în umbra polițelor pline de cărți, iar trăsăturile aspre îi străbăteau fața-ncordată. Ochii albaștri se pierdeau prin singura fereastră a camerei – o minunăție gotică adusă de la Paris – cătând la sutele de oameni ce strigau cu voiciune în mijlocul bulevardului pavat. Își sprijinea dreapta de sabia aurită, ce-i atârna pe coapsă, iar cu stânga, își răvășea barba aspră.
Era-mbrăcat simplu. Azi, nu el, ci România Mare se înveșmânta în hainele de gală, urcându-se pe cal și perindându–se prin Europa. Nu era despre el, solul umil al țării și slujitorul supus poporului.
Oamenii tot strigau, plângeau, râdeau, fiecare pe-al său glas, în al său fel; dar libertatea se vărsa din ei, morții lor priveau azi, cu bucurie, spre dânșii. Regele îngenunchează și-și reazemă fruntea lată de parapetul vechi, din granit.
Puse ale sale mâini pe piatra rece, iar buzele-i tremurară în rugăciune.
O adiere ca de nicăieri îi flutură pardesiul gri, iar regele simte pe umăr o mână grea, de fier. Nu îndrăzni să-și întoarcă fața, dar o altă palmă îi strânse brațul într-un clește, mișcă puțin, doar cât să vadă umbra ireală din sticla cea scumpă.
-Ai să porți de grijă țării, n-ai să cucerești pământ nevinovat, n-ai să urgisești pe nimeni, nu tiranii sunt cei mai puternici. Dar când va veni vremea ca dușmanul să-ți rupă porțile-n două, stârpește pe el și pe neamul său, ca nimeni, în veci să nu mai calce peste-al tău hotar.
Degetele regelui tremurau de frica ce-l cuprinsese, sudoarea – pâraie peste tâmplele lui.
-Tu! rosti celălalt glas, tu azi mi-ai urmat legea și pohta ce-am pohtit, râvna mea; valahii toți, sub un singur domn. Cu pumni de fier și tu și Carol, pentru neamul ista ați îndurat. Și iată că Dacia e reîntregită sub coroana ta de tun, sub paloșul minții tale ș-ale boierilor, ce de ani buni cugetă neîncetat… acum mergi, du-te de cuvântă lor, ce stau ș-așteaptă ca să ieși!
Iar mâinile-l săltară, ca la un semn. Ferdinand privi-n sticlă cele două fantasme ce-i porunceau. Avea lacrimi în ochi, mintea-i fremăta în gânduri. Bardele domnilor luciră într-o lumină puternică, parcă dumnezeiască.
Ambii purtau căciuli negre ca smoala, amândoi cu piei de căprioară prinse-n agrafe de-argint, date pe spate…
Regele își simți umerii eliberați. Cei doi coloși plecaseră înapoi, pe scările de nouri ale cerului, lăsând puterea în mâinile lui. Lacrimile îi curgeau șiroaie peste pomeții înroșiți. Le dădu pace; apoi, afundându-și capul într-un vas cu apă, șterse umbra lăsată –n cadranul negru al ochilor de către marii domni…
Va ieși, fără gărzi, fără haine împodobite, va ieși în mijlocul lor, căci este și el unul dintre ei.
Porțile palatului săriră-n lături, iar mulțimea amuți. Regele deschise brațele, apoi, cu un glas tremurat, începu să cuvânte:
-Azi, inima Daciei bate din nou, în fiecare dintre noi. Azi, armatele și cetele de-ostași s-au pogorât din ceruri, ca să ne îndrume într-o glorie. Toți, urmași ai lui Mircea, Ștefan și Ioan, sub același nume, sub același steag trăiesc.
Au murit flăcăii, n-au apucat să vadă România cea întreagă. Dar dușmanii n-au călcat vreun pas mai înainte. Nu! Au rămas acolo, în văile înguste, pe câmpiile cețoase, pe veci, lângă gheaurii nostri, înnebuniți de furia cea pentru țară…
Au fost stavilă, cu trupurile tinere și crude, au rămas în fața nemților, la Mărăști și Mărășești… Ca stâncile sfărâmate s-au prăpădit rând pe rând dorobanții albi și la haine și la suflet. Cu greu i-am petrecut; cu jale, voi femeile, i-ați plâns; cu jale, noi bărbații, am lăcrimat.
Dar nu pentru mine, nu pentru voi și-au dat duhul în gerul de ianuarie; ci pentru pământul ce ne stă la picioare. Ei și-au cucerit propria țară, vechile principate, vechile regate dacice… Eu, fără armata ista, fără miile de oameni ce îngropați stau azi, fără bisericile care sună și tot sună din clopotele noi turnate, nu aș fi nimic. Tot o apă și-o țărână, într-un loc uitat de lume.
Salvele de tun răsună, bubuind înnebunite…
… – Dar iată că trăim datorită lor, îi vom păstra mereu cu noi, în amintirea și inima noastră. Acum… mergeți de puneți mese, dansați și bucurați-vă, căci astăzi, ROMÂNIA-I IARĂȘI VIE!
Regele se-ntoarse în palat, mulțimile se-mprăștiară, dară domnii cei apuși rămaseră ca să vegheze asupra lor și a hotarelor, armatele căzute pentru patrie, priponite-n malurile Dunării, ca nimic să nu s-atingă de popor, iar Dumnezeu cu mâna Sa, peste tot și toate, cu lumina ochilor, peste valahii lui cei îndrăgiți.”
Cum ți se pare subiectul?
